Gropile comune din nord-est (II)

Holocaustul a fost o formă de crimă menită nu doar a distruge fizic evreii din Europa, ci și de a le anula identitatea, demnitatea și memoria. Gropile comune reprezintă cel mai teribil semn al acestei duble crime comise de Germania nazistă și aliații ei, între care și România antonesciană. Acestea sunt presărate peste tot în Europa de Est și pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Câteva gropi comune se găsesc și în România. Altele, mai multe, pe teritoriile controlate de autoritățile române după declanșarea Operațiunii Barbarossa.

Evreii, fiecare cu identitatea și povestea sa, au fost masacrați în timpul așa-numitului „Holocaust prin gloanțe” (soldat cu peste un milion de victime, majoritatea în 1941) și îngropați laolaltă în morminte comune. În cele mai multe dintre cazuri, locurile nu sunt cunoscute și nici numele victimelor. Înainte de a fi uciși, evreii au fost bătuți, umiliți și jefuiți. După execuție, cadavrele au fost, uneori, mutilate și/sau profanate. Gropile comune au fost săpate fie de criminali, fie de victime sau au fost folosite tranșee și gropi formate natural. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele. Unele victime – avem numeroase mărturii – au fost îngropate de vii. De serviciu religios nici nu a putut fi vorba. Locurile mormintelor colective nu au fost însemnate și doar de puține ori au fost întocmite liste ale morților. Toate acestea reflectau aversiunea și disprețul față de victime, deposedate de statutul de ființe umane și considerate dispensabile – adică făpturi în cazul cărora imperativele legale, etice și religioase nu se aplică. Au­toritățile implicate în acțiuni genocidare au cultivat nu doar ura și disprețul față de evrei, ci și indiferența în fața suferinței lor, garantând totodată impunitatea celor angajați în violențe antisemite.

Harta gropilor comune

Gropile comune din nord-estul României. Legendă: GC – groapă comună; M – marcată; N – nemarcată; EXH – groapă comună din care au fost exhumate cadavrele; NL – localitate în zona căreia se află o groapă comună nelocalizată.

De la memoria comunitară la memoria oficială

Am amintit în articolul din numărul trecut că, în urma pogromului de la Iași, care a fost cel mai mare masacru antisemit de la începutul Operațiunii Barbarossa, au rămas mai multe gropi comune, unele marcate, altele nemarcate.

Gropile comune marcate se găsesc în cimitirele evreiești din Iași, Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman și Călărași. Marcarea înseamnă că locul gropilor este cunoscut și semnalat prin plăci comemorative. Comunitatea evreiască s-a preocupat ca mereu după război să aibă loc pelerinaje la gropile comune și pomeniri ale victimelor. Leizer Finchelstein, supraviețuitor al trenului morții care a ajuns la Podu Iloaiei, îmi povestea că la aceste pelerinaje cei din familiile îndoliate plângeau la toate mormintele comune, pentru că nu știau în care dintre ele se găseau rudele care au pierit în celălalt tren, care a ajuns la Călărași.

Plângerea morților și comemorarea au fost, mai mereu, restrânse la lumea evreiască, tot mai mică după Holocaust și emigrarea evreilor în timpul comunismului. Plăcile memoriale din cimitire au fost puse imediat după război de Federația Comunităților Evreiești, iar textele combină limbajul religios cu vulgata comemorativă comunistă.
Abia în anii ’70, PCR a permis publicarea unei cărți despre pogrom (Zile însângerate la Iași, scrisă în cea mai mare parte de istoricul de partid Aurel Karețki, care, răstălmăcind sursele, îi face responsabili exclusiv pe germani pentru violențe) și ridicarea unui monument în memoria victimelor. În acea perioadă, Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Județean Iași al PCR. Am găsit documentele privind obeliscul din fața Sinagogii Mari în arhivele de la Iași. Au fost propuse două inscripții: „1) În memoria evreilor – victime ale masacrului de la Iași din iunie 1941; 2) În memoria victimelor pogromului fascist de la Iași din zilele 28-29 iunie 1941”. A fost aleasă a doua inscripție, care a fost montată pe 29 iunie 1976, la 35 de ani de la pogrom. Varianta a doua era, cum se vede, mai vagă și respecta canonul politic și istoriografic al vremii, care trecea sub tăcere sau „universaliza” victimele evreiești ale fascismului (am scris în Raportul Comisiei Wiesel despre acest lucru). În paranteză fie spus, Iliescu amintește acest episod în volumul său de amintiri publicat în 2014. Evocarea este plină de erori factuale: pogromul este plasat în toamna lui 1940, în plină guvernare legionară; violențele ar fi fost comise de „indivizi demenți, primitivi”, pe fondul pasivității autorităților. Nu este pomenit rolul activ al lui Antonescu și al autorităților locale în pogrom. Iliescu mai amintește de gropile comune din Târgu Frumos și Podu Iloaiei, dar nu și de cele din Iași și celelalte localități. Inscripția de la obelisc a fost înlocuită în 2011, fiind pomenite de această dată victimele evreiești. Tot atunci, abia la 70 de ani de la tragedie, au apărut în Iași, cu ajutorul INSHR-EW, plăci comemorative asumate de autoritățile statului român (pe clădirea fostei Chesturi de Poliție și la gară). Până atunci, existase doar o placă de bronz, montată clandestin pe clădirea Chesturii, în 2000, de regizorul canadian Simcha Jacobovici (scenă surprinsă în filmul documentar Charging the Rhino).

În Cimitirul Evreiesc din Iași, pe lângă gropile comune de la pogrom (acoperite imediat după război cu straturi de flori, apoi cu plăci de beton), se mai găsesc rămășițele celor uciși la Stânca și în pădurea Vulturi. Gropile comune de la Stânca (trei din patru) au fost deschise în septembrie 1945, iar cele 311 cadavre descoperite (raportul militar vorbea doar de 40 de evrei executați) au fost mutate cu camioanele în cimitirul evreiesc. O placă din cimitir le pomenește memoria. Tot acolo au fost aduse, în 2011, rămășițele găsite prin cercetările de arheologie contemporană din 2010, de la Popricani, iar în 2011 a fost ridicat un monument care subliniază responsabilitatea regimului Antonescu.

Gropile nemarcate: cazul Mircești

Pe traseul primului „tren al morții”, care a plecat din Iași după pogrom, pe 30 iunie 1941, și a ajuns la Călărași abia pe 6 iulie, există mai multe gropi comune ne­marcate. Știm cu siguranță că au fost cadavre scoase din vagoane la Iugani, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, conform unei mărturii, și la Hălăucești. Pe raza comunei Mircești, în satul Iugani, au fost date jos 327 de cadavre, pe 2 iulie 1941. Cifra a fost notată de locotenentul de jandarmi Aurel Triandaf, cel care conducea garda trenului, pe un petec de hârtie care s-a păstrat în arhive.

Evreii au murit în masă din cauză că au fost îngrămădiți în vagoane cu mult peste capacitate, numeroși fiind deja răniți, ținuți închiși în căldură zile în șir, fără apă, mâncare și aer suficient. Un medic trimis să verifice la Roman starea evreilor reținuți declara: „… aceștia erau plini de sânge și cu mari plăgi, din care supurau. Aceste lovituri proveneau din lovituri cu corpuri contondente, toți erau amețiți, încât abea puteau să se mențină pe picioare”.

Supraviețuitorii au lăsat numeroase mărturii cutremurătoare despre experiența din trenul plecat spre Călărași.

Să luăm, spre exemplu, povestea lui Leon Haimovici. Acesta a fost dus împreună cu fiul său în curtea Chesturii, unde au văzut cu ochii lor nenumărați evrei uciși cu bâtele sau împușcați. Spre seară, cei care au supraviețuit au fost încolonați spre gară. „Tot drumul pe care îl parcurgeam era din plin acoperit de cadavre de copii, femei, bărbați, în mormane, în stive. Erau victimele din timpul zilei”, relata Haimovici. La gară au urmat alte violențe, după care au fost îngrămădiți în vagoane. A urmat un drum lung și chinuitor de câteva zile. Mărturia lui Haimovici oferă și o explicație privind numărul mare de decese produse înainte de sosirea la Mircești și Săbăoani: „Ziua de marți 2 iulie, zi de cuptor. Oamenii cădeau unul câte unul. De nicăieri niciun ajutor. Marți noaptea tot vagonul era într-o groaznică înfierbântare. Toți erau nebuni. Beam urină, care ne provoca mai mult sete. Au început să se bată între ei. Nimeni nu-și mai dădea seama ce face. La un moment dat nu se mai auzeau decât gemete. Stăteam unul peste altul și desigur că cei ce erau la fund sub noi mureau mai repede, zvârlind din când în când, într-o ultimă zvâcnire, pe cei de deasupra. Miercuri dimineața [înainte de sosirea la Săbăoani] rămăseserăm doar vreo 20 de oameni, când se deschise ușa și ni se ceru să asvârlim afară morții. După ce i-am asvârlit, i-am cerut apă unui ofițer care ne comandase. Ne-a răspuns că atât timp cât suntem vii nu ni se poate da nici face nimic. Ba mai mult a început să ne bată ca să grăbim cu scoaterea cadavrelor, zicând că nu poate suporta mirosul”. După aceste scene, Haimovici și fiul au încercat să se sinucidă prin spânzurare, dar nu au reușit. Peste o săptămână de drum agonizant, au ajuns la Călărași, unde au fost ținuți în lagăr până în toamnă.

În raza comunei Mircești, cadavrele au fost transportate cu camionul în marginea satului Iugani, unde au fost îngropate într-o groapă comună. Groapa a fost săpată de țărani adunați de jandarmi. În arhive, s-a păstrat mărturia unuia dintre ei, pe nume Ioji Petrea Rediu. Acesta a povestit că a fost luat de șeful de post Dumitru Baltaru, care era însoțit de jandarmi de la Legiunea de Jandarmi Roman, pentru a săpa groapa împreună cu alți săteni. Săpătura avea aproximativ 30 de metri lungime, 3 metri lățime și 3 adâncime.

A doua zi, pe 3 iulie, Societatea Apelor Potabile din Iași a fost sesizată că groapa comună a fost săpată aproape de conducta de apă care alimenta orașele Iași, Târgu Frumos și Roman din izvorul de la Timișești. Susținând că există pericolul contaminării apei, Societatea a cerut mutarea cadavrelor. Informația a fost comunicată Ministerului de Interne de către prefectul Dumitru Captaru, iar ministrul D. Popescu a dispus mutarea evreilor îngropați. Ca urmare, jandarmii au mobilizat încă o dată țărani din Iugani pentru a săpa o nouă groapă, în marginea unei liziere. Cadavrele au fost mutate cu căruțele, în văzul întregului sat.

Locurile celor două săpături nu au fost marcate și nu au fost cunoscute istoricilor până în prezent. Pentru a afla istoria și localizarea lor, m-am deplasat în comuna Mircești (februarie 2015). Cu ajutorul primarului Petre Antăluț, am identificat mai mulți martori, iar cu doi dintre ei am făcut interviuri de istorie orală.

La Iugani -Surpriza a fost că unul dintre martori a participat chiar la săparea primei gropi comune. În ziua aceea, Petria Dîscă (foto dreapta) ducea vaca la cireadă, când a fost oprit de șeful de post și luat să sape, alături de alți 20 de consăteni. Dîscă spune că au fost îngropate în jur de 400 de cadavre, care au fost aruncate în groapă, fără var. Numele morților nu au fost notate. Înainte, cadavrele au fost jefuite și dezbrăcate de săteni.

Martorul a povestit că între cadavrele aduse cu primul camion la groapă a observat și un evreu care respira. I-a dat apă și l-a ajutat să-și revină. Supraviețuitorul a fost urcat în camion și dus din nou la tren. Acolo ar fi încercat să fugă și a fost împușcat. Când a venit al cincilea transport, s-a mai găsit un evreu care respira. Atunci șeful de post Dumitru Baltaru i-a dat cu arma în piept și l-a împins în groapă.

După trei zile de la această înhumare barbară, morții au fost scoși, transportați cu căruțele și îngropați într-un alt loc. Locurile nu au fost marcate, dar sunt cunoscute de sătenii în vârstă din Iugani. M-am deplasat în teren și, pornind de la indicațiile martorilor Mihai Neculai și Petria Dîscă, am înregistrat datele pe GPS. Cele două puncte se găsesc la aproximativ 700 de metri unul de celălalt. Primul loc, cel care era aproape de conducta de apă, se găsește în preajma cimitirului creștin din Iugani. Al doilea este pe islazul satului. Liziera nu mai există.

Martorii nu se pun de acord asupra situației gropii comune după război. Unii spun că groapa a rămas neatinsă, alții că a fost deschisă, iar cadavrele mutate în cimitirul evreiesc de la Roman.

Într-adevăr, în cimitirul din Roman, acolo unde există două gropi comune din timpul pogromului, scrie pe monumentul funerar: „În aceste două gropi, sînt 413 victime din care 53 date jos în Gara Roman și 360 deshumate din Comuna Mircești – Iugani”. Așadar, la exhumare, au fost găsite mai mult de 327 de cadavre, câte erau consemnate în raportul lui Triandaf. Este încă o confirmare că numărul victimelor era diminuat în rapoartele oficiale.

Prin amabilitatea Comunității Evreiești din Roman, am primit un set de patru fotografii de la ceremonia de pomenire a victimelor pogromului din iunie 1946, ocazie cu care a avut loc, conform informațiilor de care dispunem, și reînhumarea evreilor îngropați la Iugani. Nu știm dacă au fost mutate toate rămășițele umane îngropate la Iugani. Indiferent de situație, însă, autoritățile ar trebui să monteze o placă comemorativă sau un monument în comuna Mircești, pe locurile identificate, pentru a aminti de tragedia din vara anului 1941.

Groapa comună de la Săbăoani

După Mircești, la intrarea în județul Neamț, se găsește comuna Săbăoani, cea mai mare așezare rurală din Moldova (cu populație catolică). Acolo au fost îngropate aproximativ 300 de cadavre (alte surse vorbesc de 170-180), în data de 3 iulie 1941, provenind tot din primul „tren al morții”.

Ne-au rămas mai multe mărturii ale supraviețuitorilor cu detalii despre cele întâmplate la Săbăoani, precum și declarații ale autorităților care au fost implicate în înhumarea victimelor, date pentru procesul postbelic în care au fost judecați cei responsabili pentru pogromul de la Iași (iunie 1948).

Primarul comunei Săbăoani, Frantz Peret, a dat o declarație despre groapa comună: „… Pe la orele 9-9 și jumătate seara [de 2 iulie], trecând prin șoseaua satului, m-a întâlnit o mașină în care era plut. de Jandarmi [Al.] Cipoiu, șeful Postului Săbăoani, și mi-a spus să mă urc în mașină cu el, să mergem la gară. M-am urcat, ajunși la gară, am văzut un tren lung cu vagoane închise și oameni care sbierau [după] apă și aer. Acolo am văzut un maior de la jandarmi [N.] Ștefănescu, Comandantul Legiunii de Jandarmi Roman, și mi-a dat ordin să scot niște oameni căci am de îngropat niște morți. M-a întrebat unde poate fi un loc pentru îngropat, mi-a răspuns că la Cimitir nu se poate, l-am întrebat mirat de ce nu se poate, dacă sunt oameni trebuesc îngropați unde sunt și ceilalți, mi-a răspuns că aceștia trebuie să fie în­gropați în cimitirul cailor (s.a.) și atunci m-a luat cu dânsul să căutăm un loc pe câmp. M-am urcat cu dânsul la o depărtare de circa 1 km și jumătate de gară pe o coastă și dânsul a stabilit locul unde trebue să se îngroape. Am adus oameni din sat, pe care i-am pus să sape. S-au săpat două gropi de cca. 12 m. lungime, vreo 4 lățime și adâncă de vreo 2 metri. Când prima groapă a fost gata, un camion escortat de soldați a început să care cadavrele. Cadavrele au fost aruncate unele peste altele în gropi, după care s-a aruncat pământ pe ele”.

Din cauză că operațiunile de înhumare de la Săbăoani s-au desfășurat noaptea și având în vedere că localnicii au fost ținuți departe de locul cu pricina, există puține urme documentare privind locul exact al gropii / gropilor. Avocatul Beram Ușer, secretarul Comunității Evreiești din Roman, a povestit că, la Săbăoani, morții au fost dezbrăcați de către supraviețuitori, hainele au fost arse, iar actele găsite au fost folosite de subprefectul Alex. Teodorescu pentru a întocmi un proces verbal cu numele victimelor. Șeful postului de jandarmi a îngropat însă și lista victimelor.

Spațiile lăsate goale de sursele documentare și fotografice pot fi completate prin instrumentele cercetării de teren. Locul gropii sau gropilor comune este cunoscut localnicilor.

În octombrie 2010, Shlomo Waldman, fiul unei victime a pogromului, care a pornit pe urmele trenului morții direcționat spre Călărași, a identificat în comuna din județul Neamț un martor care i-a arătat locul unde se află groapa comună. A publicat informația într-o carte a sa despre trenurile morții și mi-a comunicat-o și mie, într-o întâlnire pe care am avut-o la Ierusalim în noiembrie 2013. În decembrie 2013, am luat legătura, la rându-mi, cu martorul cu pricina, pe nume Alexandru Robu. Robu știa că morții au fost cărați cu camioanele și căruțele la o râpă care a fost adâncită și transformată în groapă comună. Râpa, care se găsea la circa un kilometru de gara Săbăoani, a fost apoi acoperită cu pământ. Am înregistrat un interviu de istorie orală și m-am deplasat cu martorul în teren pentru a-mi arăta locul gropii comune. În august-septembrie 2014, am continuat cercetările în Săbăoani, cu sprijinul INSHR-EW (Al. Florian, Elisabeth Ungureanu) și cu o echipă de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași (condusă de N. Bolohan). Ne-au ajutat foarte mult primarul din Săbăoani, Valeria Dascălu, și administratorii zonei pe care se găsește groapa (Daniel Ilinca și Grația Imbrișcă). Am identificat alți cinci martori, care indică cu toții aceeași zonă. Și la Săbăoani ar trebui făcut ceva pentru păstrarea memoriei victimelor.

Autor: Adrian Cioflâncă