Gropile comune din nord-est (I)

foto_cioflanca_2

„Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se ascundeau după mamelor lor, care le puneau mâinile la ochi. Și târrr… Banda aceea de mitralieră de 100 de cartuşe mergea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine… S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu 8 coarne și îi împingeau în groapă pe cei rămași.” (Petru Dabija, foto dreapta)

S-a vorbit foarte mult în ultima vreme despre deschiderea arhivelor privind Holocaustul și bogăția de informații din dosare. Întradevăr, este ca și cum o întreagă lume este resuscitată, din dosarele pe care nu le-a văzut nimeni zeci de ani ieșind la iveală informații noi, întâmplări despre care abia acum aflăm, chipuri de victime și de criminali. Marea noutate vine din dosarele proceselor criminalilor de război, aflate la CNSAS, care adaugă detalii sau noutăți absolute la ceea ce știam până acum despre masacrele produse pe teritoriul României și în zonele unde a pătruns armata română, alături de cea nazistă, după declanșarea operațiunii Barbarossa.

Dar mai există o sursă de noutate încă puțin exploatată până acum: istoria orală. În fiecare dintre localitățile în care m-am deplasat pentru cercetare de teren am găsit oameni care au asistat la atrocități, au memoria bună încă și sunt dispuși să vorbească. Această sursă de informație vie, care completează sau substituie informația de arhivă, ar trebui utilizată mai mult de istorici, acum, cât încă mai pot fi găsiți martori.

Cum poate fi identificată o groapă comună

Cu martorii locali am lucrat pentru a culege informații despre crimele la care au asistat și pentru a localiza pe GPS, prin deplasare la fața locului, gropile comune. Atunci când au putut fi mobilizate resurse, am apelat și la cercetare arheologică. Așa s-a întâmplat în 2010, când, cu sprijinul USHMM, al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSH-EW) și al unei echipe de arheologi de la Universitatea „Al. I. Cuza” condusă de dr. Neculai Bolohan, am scos la iveală o groapă comună datând din iunie 1941, cu 36 de evrei, majoritatea copii și tineri.

Anul trecut am început cercetări cu ace­eași echipă pe locul unei alte gropi comune, dar informațiile vor fi făcute publice când vom finaliza explorările. În alte situații, am fixat pe GPS datele unor gropi comune nemarcate, despre care se știa doar din documente. Mai multe organizații internaționale specializate în localizarea gropilor comune din centrul și estul Europei lucrează după aceeași metodologie. De exemplu, organizația Yaham-In-Unum – cu sediul în Paris, condusă de faimosul Patrick Desbois, preot catolic care s-a dedicat de ani buni cercetărilor de teren, autorul cărții Holocaust by Bullets, al cărei titlu a devenit concept în istoriografie – adună informații într-o bază de date online, în care sunt grupate documente de arhivă, fotografii și interviuri filmate cu martori care s-au deplasat în teren pentru a indica echipelor de cercetători ai organizației locurile gropilor comune și coordonate geografice ale descoperirilor. La început, și Yaham-In-Unum a făcut explorări arheologice, dar s-a lovit de probleme logistice importante. Orice cercetare de acest fel necesită mulți bani, oameni și echipamente, reclamă colaborare interdisciplinară și intervenția autorităților (începând de la cele care dau autorizații de cercetare până la organismele de anchetă penală). În plus, cercetările pot fi privite cu disconfort de localnicii din raza localității în care au loc și de unele organizații evreiești, care nu sunt de acord din motive religioase, și doar în anumite condiții, cu investigațiile arheologice intruzive pe locul unor morminte evreiești, fie acestea și gropi comune. Pe scurt, Yaham-In-Unum coroborează documente de arhivă, declarații ale martorilor și deplasări în teren pentru înregistrarea coordonatelor GPS ale gropilor comune nemarcate. Am utilizat acest tip de metodologie în cercetările pe care le-am făcut. Iată câteva exemple.

Gropile comune de la Stânca, Sculeni și Gura Căinari

În septembrie 2013, m-am deplasat în Republica Moldova, cu Elisabeth Ungureanu, o veche colaboratoare de la INSHR-EW, cu care am lucrat și la proiectul Popricani. Urmăream masacrele din Sculeni și Gura Căinari – Mărculești, comise de aceeași unitate – Regimentul 6 Vânători – implicată și în masacrul din iunie 1941 de la Stânca Roznovanu, lângă Iași, și, cel mai probabil, în masacrul din pădurea Vulturi, comuna Popricani, ale cărui urme le-am găsit noi în 2010. Cu ajutorul prietenilor Igor Cașu și Dianu Dumitru, cunoscuți cercetători de peste Prut, și al unui student originar din Gura Căinari, Dumitru Lisnic, am identificat mai mulți martori în Sculeni, Răuțel, Gura Căinari și Mărculești, cu care am realizat interviuri excelente.

Masacrele de la Sculeni și Gura Căinari sunt destul de bine documentate în do­sa­rele pe care le-am găsit în arhive. Măr­tu­riile adunate de la martori contribuie la reconstituirea atmosferei și furnizează ti­pul de emoție care îl ajută pe istoric să în­țeleagă mai bine suferința victimelor. În plus, sunt esențiale pentru localizarea gro­pilor comune. În Sculeni, nu a fost nevoie, pentru că acolo groapa comună se găsește în cimitirul evreiesc din localitate și este marcată cu un mic monument. La Gura Căinari, au fost uciși de militarii români, în iulie 1941, câteva sute de evrei din târ­gul Mărculești, o localitate cu lungă tra­di­ție evreiască. Cu ajutorul martorilor, am identificat locurile a trei gropi comune ră­mase în urma acestui masacru. Niciuna nu a fost marcată și deschisă până acum. Una să găsește chiar în Gura Căinari, în curtea unei familii, alta pe locul unei culturi agricole și a treia pe islazul satului. La Mărculești există un monument dedicat victimelor evreiești, dar este ridicat pe locul fostului lagăr de tranzit din loca­li­ta­te, înființat în toamna anului 1941. Gropile comune ar trebui marcate, la rându-le.

În decembrie 2013, am intervievat mai mulți martori din satul Victoria, fostul Cârpiți (găsiți cu ajutorul primarului Daniel Crețu). În iunie 1941, la câteva zile după începerea operațiunilor militare împotriva Uniunii Sovietice, evreii din Sculeni Târg din Basarabia, câteva sute, au fost ori uciși pe loc, ori evacuați dincoace de Prut, în zona din nordul Iașiului, și executați de un pluton de execuție condus de căpitanul Ioan Stihi din Regimentul 6 Vânători. În 1945 au fost deschise trei gropi comune rezultate în urma masacrului, fiind deshumate 311 cadavre (la fel, majoritatea copii, adolescenți, femei și bătrâni), care au fost mutate în citimirul evreiesc din Iași (o placă pomenește memoria lor). O a patra groapă, despre care vorbeau martorii, nu a fost găsită. Amintesc că și la Popricani martorii au menționat două gropi comune, dar am avut timp să căutăm doar una. Pe locul masacrului de la Stânca, islazul din raza satului, a fost ridicat în anul 2000 un monument comemorativ, similar cu cel din Sculeni Târg. Ambele monumente nu au fost construite de autorități, ci de o organizație evreiască americană (cel din România este într-o stare mai proastă, fiind profanat de localnici).

Harta masacrelor evreilor în zona Iaşiului

Martor al crimelor

Documentele spun că la masacru au asistat câțiva copii din satele din preajmă. Mergând în Victoria, am reușit să-l găsesc pe unul dintre ei. Este vorba de Petru Dabija, care mi-a povestit cu lacrimi în ochi ce a văzut: „Evreii strigau văleu, văleu şi tremurau. Copiii se ascundeau după mamelor lor, care le puneau mâinile la ochi. Și târrr… Banda aceea de mitralieră de 100 de cartuşe mergea întruna. Îi împuşcau, săracii. Nici nu erau morţi bine… S-au făcut gropi. Cădeau și se zbăteau acolo. Apoi îi luau cu furci cu opt coarne și îi împingeau în groapă pe cei rămași”.

În urma pogromului de la Iași, au rămas mai multe gropi comune, în oraș și în localități prin care au trecut „trenurile morții”. Așa cum se știe, după masacrul din oraș, Ion Antonescu a ordonat evacuarea din Iași a câtorva mii de evrei arestați aleatoriu și adunați majoritatea în curtea Chesturii de Poliție. Pentru aceasta au fost folosite două trenuri, în care evreii au fost înghesuiți și închiși ermetic, astfel încât au murit cu miile în doar câteva ore, zile. Vagoanele au fost deschise într-un târziu și pe traseu au fost săpate mai multe gropi comune. Unele sunt marcate, altele nu. Există inscripții funerare în memoria victimelor la gropile comune de la Iași, Târgu Frumos, Podu Iloaiei, Roman și Călărași. Rămășițele celor îngropați la Călărași au fost exhumate la sfârșitul anilor ’70 de rude, cu permisiunea autorităților comuniste, și mutate în Israel, într-un cimitir din Holon (prietenii de la ICR Tel Aviv mi-au confirmat acest lucru, trimițând fotografii ale monumentelor funerare).

Conform documentelor, au mai fost săpate gropi comune la Iugani-Mircești, Săbăoani, Mărășești, Inotești și, poate, Hălăucești. Acestea nu sunt marcate și, până acum, istoricii, autoritățile și comunitățile evreiești nu au știut unde se află. Cercetările de teren au dat însă rezultate. Voi vorbi despre cercetările privind gropile comune din Săbăoani și Iugani – Mircești, precum și despre alte gropi comune, în ar­ticolul din numărul următor.

Autor: Adrian Cioflâncă