Pogromul de la Iasi

Pogromul de la Iași a atras atenția cercetătorilor prin magnitudinea sa. A fost cel mai mare masacru de pe teritoriul României în epoca modernă și primul masacru antisemit major de la declanșarea operațiunii Barbarossa împotriva Uniunii Sovietice (22 iunie 1941), la care România lui Ion Antonescu a participat ca aliat al Germaniei naziste. Tragedia din Iași a schimbat brutal profilul demografic, social, economic și cultural al Iașului, un oraș în care evreii reprezentau până atunci jumătate din populație și a cărui funcționare depindea de mecanismele de conviețuire și acomodare stabilite între creștini și evrei.

Crima în masă din iunie 1941 este pe cât de faimoasă – căpătându-şi trista notorietate internaţională la puţin timp după producere – pe atât de puţin cunoscută public. Ni s-au păstrat zeci de mii de pagini de documente, dar aceastea nu au fost, timp de mai multe decenii, la dispoziția cercetătorilor. Există o disproporţie evidentă între volumul de documentaţie disponibil pe această temă şi nivelul cunoaşterii istorice și publice. Tabuuri politice, rezistenţe culturale şi probleme instituţionale explică acest decalaj.

Masacrul de la Iași s-au petrecut la puțin timp de la intrarea României, alături de Germania hitleristă, în războiul împotriva Uniunii Sovietice. Adică într-un moment în care și Germania, și România, și alte state aliate căutau „soluții” radicale pentru gestionarea a ceea ce ele însele numeau „problema evreiască”. Evenimentele au jucat rolul unui test case pentru autoritățile române ale regimului antonescian, fiind prima situație în care concepțiile, discursurile, planurile, legile, regulile și ordinele regimului antonescian privindu-i pe evrei au intrat în conjuncție cu situația din teren în condiții de război. Până la acel moment, politica oficială, atât a Germaniei naziste, cât și a României antonesciene în „chestiunea evreiască” se baza pe ceea ce Albert O. Hirschman numea strategia exit. Ambele țări vizau epurarea etnică motiv pentru care încurajau emigrarea voluntară și puneau la cale deportarea forțată a evreilor aflați pe teritoriile lor și în zonele cucerite în Uniunea Sovietică. În practică, însă, armatele și forțele polițienești ale ambelor state au început să omoare evrei – individual, grupuri sau mici comunități în întregime – încă din primele zile ale Operațiunii Barbarossa. Așa cum am menționat deja, autoritățile române au stabilit un precedent sângeros, pogromul fiind primul masacru din primele zile de război cu peste 10.000 de evrei uciși.  Crima în masă s-a impus ca „soluție” „rapidă”, „eficientă”, „practică” – ca alternativă la problemele logistice ridicate de deportare – pentru anumiți decidenți, în unele situații, la întâlnirea trupelor române cu comunități de evrei pe teritoriul sovietic. În lunile care au urmat, masacrele fie au fost înfăptuite ca urmare a aplicării unor ordine de la cel mai înalt nivel (Ion Antonescu și Marele Stat Major), fie au fost rezultatul unor inițiative locale ale comandanților unităților mari și medii, fie au fost produsul excesului de zel al soldațior motivați rasial și/sau interesați de jaf.  În cazul pogromului de la Iași, au existat și ordine de la cel mai înalt nivel (vagi și radicale, lăsând loc la interpretări maximaliste), și inițiative locale ale comandaților de armată, jandarmerie, poliție, gardieni publici, și violență spontană a oamenilor în uniformă și a civililor din Iași. Prin aceasta, pogromul de la Iași a devenit model de acțiune, furnizând precedente pentru masacre ulterioare din Basarabia și Transnistria.

Așadar, pentru a sublinia pe scurt miza subiectului, trebuie spus că studierea pogromului de la Iași este esențială pentru a înțelege natura implicării României în Holocaust.

PRELIMINARII

Pogromul de la Iași a fost declanşat la o săptămână de la intrarea României în război, de parte Germaniei naziste, constituind un semn de radicalizare a atitudinii statului român faţă de comunitatea evreiască. Populaţia mozaică, numărând la nivelul României extinse din anii ’30, circa 750.000 de suflete, fusese deja ţinta a numeroase reglementări şi măsuri cu caracter discriminatoriu. Aproape 200 de legi restrictive au fost emise de la fondarea statului român modern, la mijlocul secolului XIX, până la primul război mondial, şi, după un interludiu liberalizant adus de Constituţia din 1923 care a acordat drepturi cetăţeneşti tuturor locuitorilor României Mari, s-a înregistrat un nou val, mult mai sever, de măsuri antisemite, începând cu 1938.

Guvernul Goga-Cuza, guvernele dictaturii regale, autorităţile dictaturii Ion Antonescu (dominant legionare în timpul „statului naţional-legionar”, ulterior, după înăbuşirea rebeliunii legionare, preponderent militare) au emis numeroase reglementări şi măsuri prin care populaţia evreiască a fost, într-o mare măsură, lăsată fără drepturi cetăţeneşti, deposedată de categorii întregi de proprietăţi şi surse de venit, exclusă din instituţii publice şi din firmele româneşti sau „românizate” forţat, discriminată politic, social, economic şi cultural prin numeroase interdicţii şi, pe ansamblu, expusă abuzurilor statului, prin lipsirea de drepturi şi de protecţia legii, precum şi aversiunii publice, printr-o intensă propagandă antisemită, civilă şi militară.

Începând cu 1938, cursul evenimentelor a înregistrat, şi în cazul României, ceea ce istoricul Hans Mommsen numea „radicalizare cumulativă” în aşa numita „problemă evreiască”. Se trece destul de repede, pe fondul unei agende politice marcate de ideea purificării etnice, de la măsuri de discriminare şi excludere, la planuri de dislocări de populaţii, la deportări forţate şi crimă în masă. Temporal, pogromul de la Iaşi se situează în această ultimă fază a participării României la Holocaust. Trebuie precizat că regimul antonescian a luat distanţă faţă de politica genocidară nazistă atunci când aceasta a intrat în faza eliminării sistematice a evreilor în lagăre de exterminare, dar şi-a păstrat poziţionarea radicală faţă de populaţia evreiască. Oricum, dincolo de variaţiile de politică, într-un clasament al statelor responsabile pentru Holocaust, România se situează între primele locuri dacă este să fie luat în calcul numărul de victime pentru care este direct responsabilă.

Cedarea precipitată şi frustrantă, ca urmare a unui ultimatum sovietic, a Basarabiei şi nordului Bucovinei în iunie 1940, pe care propaganda antonesciană a pus-o în sarcina „iudeo-bolşevicilor”, a sporit aversiunea populară, mai ales în rândurile armatei, faţă de evrei. Un pogrom, cel de la Dorohoi, a izbucnit în acel context, împreună cu numeroase alte incidente care i-au opus pe creştini evreilor. Cum ideea răzbunării pentru „umilinţa din 1940” a fost dominantă în discursul public și propagandistic al vremii, nu întâmplător pogromul de la Iaşi a izbucnit exact la un an de la cedarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.

Numeroşi alţi factori situaţionali explică izbucnirea pogromului la momentul şi în locul în care s-a produs. Iaşul era, în prima săptămână de la intrarea României în război, în proximitatea frontului (la aproximativ 15 km). Emoţia provocată de declanşarea ostilităţilor, amestecul de optimism şi frustrare furnizat de situaţia schimbătoare a ostilităţilor de la o zi la alta, bombardamentele sovietice asupra oraşului (două înainte de pogrom, dintre care unul cu efecte majore), intensificarea propagandei şi zvonisticii antisemite au încărcat atmosfera până la nivelul unei nevroze colective focalizate împotriva evreilor.

DE CE ÎN IAȘI?

Iaşul era deja un oraş cu lungă tradiţie antisemită, semnificativ fiind că aici au fost fondate toate cele trei formaţiuni xenofobe importante din perioada interbelică: „Liga Apărării Naţional Creştine”, a lui A.C. Cuza, „Legiunea Arhanghelului Mihail”, a lui C. Z. Codreanu, şi Partidul Naţional Creştin, constituit prin fuziune, de formaţiunile conduse de O. Goga şi A.C. Cuza. Faptul că jumătate din populaţia de circa 90-100.000 de persoane a oraşului era constituită din evrei făcea din Iaşi o ţintă şi o prioritate pentru antisemiţii din România. Intrarea în război era considerată o oportunitate nu doar pentru recuperarea teritoriilor cedate Uniunii Sovietice, ci şi pentru „rezolvarea problemei evreieşti”.

Trebuie spus că, la nivelul anului 1941, antisemitismul nu constituia doar crezul unor mişcări radicale, ci se impregnase – ca urmare a politicilor statului care exploatau o lungă tradiţie culturală şi socială – în cultura instituţională (caracterizată de practici corupte şi spoliatoare, de banalizarea comportamentului abuziv şi violent, de informalism şi lipsă de predictibilitate), precum şi în logica de funcţionare a societăţii (excluderea evreilor fiind „raţionalizată” şi tolerată astfel de populaţia creştină ca un mecanism natural de selecţie socială şi naţională). În contextul din prima săptămână de război, îşi face efectul un complex proces de radicalizare mutuală între diferite categorii de actori istorici implicaţi în evenimente: între antisemiţii civili, cei mai mulţi legionari, şi autorităţi, fie acestea militare sau civile; între autorităţile civile şi cele militare sau între diferite instanţe ale autorităţilor militare; între trupele române şi cele germane aflate în tranzit prin oraş.

Responsabilitatea principală pentru pogrom revine autorităţilor şi forţelor înarmate ale regimului Antonescu, şi lui Ion Antonescu cu precădere. Antonescu a păstrat antisemitismul ca politică de stat, dându-i noi consecinţe legale, şi a validat prin discursurile şi deciziile sale stereotipurile care blamau comunitatea evreiască pentru ceea ce mergea rău în România.

POGROMUL

Printr-o serie de ordine emise înainte sau la începutul campaniei militare din Est, evreii au fost indicaţi public drept suspecţi de serviciu şi ţintă pentru măsuri radicale. Ca urmare a unui ordin „de curăţare a terenului” din 18 iunie, dat de Antonescu, evreii din spaţiul rural din Moldova au fost ori ucişi, ori deportaţi în oraşe sau în lagărul de la Târgu Jiu. În Iaşi, în zilele de 27-29 iunie, autorităţile locale, din armată, poliţie şi prefectură, au emis ordine şi comunicate în care populaţia evreiască era acuzată public şi direct că ajută inamicul, trăgând în trupele române şi germane şi semnalizând ţintele avioanelor sovietice.

În noaptea de 28/29 iunie, Ion Antonescu a ordonat deportarea totală a populaţiei evreieşti din Iaşi (ordinul va fi revizuit a doua zi, rămânând a fi dislocată doar populaţia masculină adultă), iar lucrurile au degenerat ca urmare a punerii în aplicare a acestui ordin neclar şi profund antisemit. Mulţi evrei au fost ucişi pe loc, acolo unde au fost găsiţi în oraş de patrule mixte (compuse din soldaţi, poliţişti, gardieni şi jandarmi români, soldaţi germani sau civili mânaţi de antisemitism sau invidie socială), iar alţii au fost masaţi în curtea Chesturii de poliţie, unde s-a deschis focul în plin. Ulterior, evreii au fost urcaţi peste capacitate în două trenuri care şi-au căpătat trista faimă de „trenuri ale morţii”. Din cauza supraaglomerării, a căldurii, a lipsei apei şi oxigenului, mii de evrei au murit în cele două trenuri sigilate şi păzite de soldaţi. Istoricii vorbesc de un bilanţ al victimelor celor două mari episoade ale pogromului care variază între 3.000, 10.000 şi 14.000 de morţi.

Adrian Cioflâncă