Informații noi despre masacrele antisemite din 1940

Anul acesta se fac 75 de ani de la pogromul de la Dorohoi. Pe 1 iulie 1940, militari români, care se retrăgeau din nordul Bucovinei după ultimatumul sovietic, au ucis câteva zeci de evrei din oraș și împrejurimi. Tragedia a rămas în memoria colectivă prin mărturiile evreilor dorohoieni care au scăpat din urgia de atunci. Federația Comunităților Evreiești din România a organizat în fiecare an manifestări comemorative – am participat la cele din acest an, putând cerceta la pas zonele în care s-au produs principalele episoade ale pogromului. Puține documente au ieșit la lumină după război și, timp de mai multe decenii, istoricii au trebuit să se mulțumească cu ce au publicat Matatias Carp și Marius Mircu imediat după Holocaust. În 1940, a fost făcută o anchetă de formă, care nu este de mare ajutor pentru reconstituirea faptelor. Documentele militare sunt seci și, în general, distorsionează realitatea. După război, au fost finalizate mai multe investigații judiciare privind pogromul și au fost identificați câțiva dintre cei vinovați pentru izbucnirea violențelor. Documentația acestor investigații a fost ținută la secret de Securitate și poate fi consultată abia acum, după ce Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a preluat dosarele proceselor criminalilor de război.

Dificultatea studierii crimelor în masă

În cazul violențelor colective, stabilirea responsabilităților este foarte dificilă. De altfel, este mai probabil ca o izbucnire să se producă atunci când există perspectiva impunității. Oameni, de multe ori cu motivații diferite, participă la un act violent colectiv când agresiunea pare permisă sau legitimă și când este puțin probabil să existe consecințe punitive. Din nefericire, s-a întâmplat des ca agresorii să fi fost îndreptățiți în speranța lor, pentru că justiția a putut trage la răspundere doar o parte dintre vinovați. Sau pe nici unul. Lipsa voinței politice, a priceperii judiciare, a instrumentelor legale necesare sau a presiunii sociale pro-justiție lucrează în favoarea impunității. În plus, situațiile în care se desfășoară violența colectivă sunt foarte complicate și decelarea ulterioară a responsabilităților este anevoioasă, uneori imposibilă. Agresorii – care în cazul crimelor motivate ideologic pot să nu aibă o legătură directă cu victimele, deci nu sunt ușor de identificat – știu acest lucru și profită.

Se cunosc puține despre efortul retributiv al României postbelice de a aduce în fața justiției criminalii de război. Mai bine cunoscute sunt campaniile de represiune politică ale statului comunist care, adesea, sunt confundate cu demersurile juridice împotriva celor care au omorât civili în timpul celui de-al doilea război mondial sau au comis crime și abuzuri care au încălcat drepturile omului și legislația internațională. Într-o perspectivă rudimentară, justiția retributivă este inclusă tale quale în categoria represiunii politice. Desigur, distincția nu este foarte clară în contextul totalitar și trebuie judecat de la caz la caz. Dar nici soluția de a include indistinctiv măsurile luate împotriva criminalilor de război în categoria represiunii politice, ideologice, nu este acceptabilă moral și științific.

Multă vreme s-a crezut că nimeni nu a fost pedepsit în justiție pentru pogromul de la Dorohoi. Așa credea și regretatul istoric Jean Ancel. Totuși, o notă scrisă de mână reprodusă într-unul din volumele de documente editate de Ancel – care mi-a fost semnalată de Miriam Caloianu – m-a ajutat să merg pe fir pentru a identifica ancheta postbelică principală legată de pogrom. Acum vreo trei ani, găsisem un dosar penal de dimensiuni mai mici care privea crime comise la marginea Dorohoiului, chiar în prima fază a pogromului, dar era clar că trebuie să fie mai mult de atât.

 Dosarul anchetei principale s-a concentrat asupra faptelor a doi militari – maiorul Gheorghe Butnărescu din Regimentul 29 Infanterie din Dorohoi și Paul Coadă, locotenent în Regimentul 3 Grăniceri, și a doi civili – frații Ion și Petru Pomârleanu. De la prima vedere, este evident că nu doar câteva persoane pot fi socotite responsabile pentru extraordinara izbucnire de violență din Dorohoi, dar atât au fost în stare să afle autoritățile comuniste. Acest lucru ne duce la discuția de mai sus, despre dificultatea investigării episoadelor de violență colectivă, mai ales în cazurile în care statul nu are voință și interes să se implice.

Pentru istorici, dosarul are importanță nu atât prin modul în care justiția comunistă a încercat să găsească vinovați, ci prin documentele pe care le pune la dispoziție. În cadrul anchetei, au fost adunate zeci de mărturii ale evreilor și militarilor care au trăit evenimentele. Cu ajutorul lor, putem reconstitui în detaliu câteva episoade ale pogromului și, pe ansamblu, putem evalua mai precis ce s-a întâmplat în Dorohoi în ziua tragediei. Contează și că au devenit accesibile documentele din Arhivele Militare de la Pitești, care ne ajută să punem pogromul în contextul tensionat al retragerii unităților armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei.

Psihoza retragerii din Basarabia și nordul Bucovinei

Se știe, Armata Roșie a intrat mai repede decât anunțase inițial în unele dintre teritoriile vizate de ultimatumul din 26 iunie 1940. Militarii și agenții sovietici au fost instruți să exercite presiuni asupra trupelor române, provocând diversiuni și incitând populația împotriva lor. Au izbucnit mai multe incidente, unele soldate cu pierderi de vieți omenești. În timp ce o parte dintre unitățile române au reușit să se replieze într-o oarecare ordine, altele s-au retras haotic.

Intrarea sovieticilor în Basarabia și nordul Bucovinei a fost întâmpinată cu bucurie de o mică parte a localnicilor (fie aceștia orășeni basarabeni și bucovineni atrași de comunism, țărani nemulțumiți de rechizițiile făcute de armata română, ruși, ucrainieni sau evrei tentați de discursul internaționalist sovietic etc.). Propaganda sovietică a avut grijă să exagereze „entuziasmul” basarabenilor. Propaganda românească, în schimb, a dat vina pe evrei pentru umilințele suferite în timpul retragerii. Psihoza creată atunci a făcut ca rapoartele militare să vadă peste tot implicarea evreilor. De multe ori, relatările mascau astfel haosul retragerii, lipsa de organizare și incompetența comandanților. Câteva incidente în care au fost implicați evrei comuniști au fost generalizate pentru a descrie întreaga situație din teritoriile disputate. Mecanismele de atribuire cauzală transmise de propaganda antisemită – care avea, conform surselor, un mare ecou în armată – au făcut ca evreii să devină țapi ispășitori pentru tragedia retragerii. Antisemitismul, ca orice rasism, se baza pe gândirea metonomică, ce face ca acțiunile unor indivizi să fie considerate reprezentative pentru o întreagă etnie.

Citind cu atenție rapoartele militare – am parcurs câteva mii de pagini de la Arhivele Militare, Arhivele Naționale, Arhivele Iași și CNSAS – se vede că reprezentanții autorităților civile și militare care s-au retras din Basarabia și nordul Bucovinei raportează agresiuni nu doar din partea evreilor, ci și a românilor basarabeni, a țăranilor în special, a rușilor și ucrainienilor. Dar nu etnia este principalul predictor al ostilității față de trupele române, ci simpatia față de comunism și Uniunea Sovietică și experiența directă a contactului cu autoritățile civile și militare române între 1918-1940. Autoritățile române au fost acuzate de naționalism și antisemitism, de comportament abuziv, discreționar, de corupție și furturi. A fost vânturată des și acuzația că politica României a ținut în mizerie teritoriile încorporate, la est și nord, în 1918. Schimbarea de autoritate statală a scos la iveală astfel de nemulțumiri.

Pe de altă parte, trebuie spus că, pe lângă inclinația antisemită, multe dintre rapoarte, în special cele ale Secției a II-a a Marelui Stat Major, pur și simplu exagerează amploarea incidentelor și le distorsionează manipulator. Rapoartele trebuie citite cu precauție pentru că percepția faptelor a fost deformată de cultura instituțională antisemită și supradimensionată de starea de tensiune și frustrare a militarilor care au fost nevoiți să se retragă fără luptă. Nu au fost cazuri de masacrare în masă a militarilor români. Au existat câteva incidente armate între trupele române și cele sovietice, episoade de vigilantism în care reprezentanți ai autorităților române au fost linșați, situații în care militarii români au fost dezarmați, degradați, bătuți, umiliți sau jefuiți  de sovietici sau civili.

De partea cealaltă, militarii români s-au răzbunat în special pe evrei. Au existat sute de incidente în care evrei, civili și militari, au fost bătuți, jefuiți, aruncați din trenuri. Numărul morților a fost de ordinul sutelor. Ca exemplu, am mai scris în revista 22 despre zecile de crime săvârșite cu sadism de militari din Regimentul 16 Dorobanți pe drumul de retragere dintre Cernăuți și Suceava (vezi articolul Eroi contrafăcuți despre execuțiile din Ciudei, Marginea, Zaharești comise cu sadism de maiorul Valeriu Carp și alți militari cu simpatii legionare). Regimentul a trecut prin aceeași zonă, în sens contrar, în timpul operațiunilor militare din vara anului 1941. De data aceasta, numărul evreilor uciși în regiune a fost de ordinul sutelor.

Masacrul de la Galați

Cel mai mare masacru din 1940 s-a produs la Galați, pe 30 iunie. În orașul port, au rămas blocate câteva mii de persoane care doreau să plece în Basarabia în răgazul scurt oferit de ultimatumul sovietic. Era vorba de basarabeni, ruși, ucrainieni și mulți evrei, care fie erau originari din Basarabia, cei mai mulți, fie proveneau din România și căutau să se refugieze sub protecție sovietică.

Punctul de trecere Galați – Reni era suprasolicitat, pentru că din sens contrar veneau refugiați români. În Reni și Bolgrad au fost mai multe incidente între sovietici, civili localnici și militari români, ultimii deschizând focul pentru dispersarea mulțimii. Circulația pe calea ferată erau îngreunată. Pe Dunăre, erau folosite haotic șlepuri pentru tranzitarea refugiaților. Mii de refugiați, majoritatea evrei, au fost ținuți în larg, pe șlepuri, zile în șir, fără apă și mâncare.

În zona gării, a fost amenajat un lagăr rudimentar, unde circa 2.000 de refugiați au fost închiși, la fel, fără apă și mâncare. Când cei închiși au protestat față de lipsa condițiilor de trai în spațiul împrejmuit, jandarmi locali și militari tocmai retrași din Basarabia au deschis focul în plin. Au fost ucise cel puțin 400 de persoane. Într-un proces verbal întocmit în grabă atunci găsim o parte din numele victimelor – care erau basarabeni, ruși, ucrainieni și mulți evrei. S-au păstrat fotografii îngrozitoare, pe care le-am descoperit în arhiva CNSAS, cu cadavrele celor mitraliați.

„Universul”, care era, ca și restul presei, cenzurat și controlat, a scris că „la Galați, 2.000 de persoane, cari plecau în Basarabia, au făcut uz de arme”. Documentele arată o altă realitate. După război, o parte din cei implicați în masacru – rezidentul regal al Dunării de Jos, un reprezentant al Marelui Stat Major, un procuror, militari și jandarmi – au fost condamnați pentru crime de război. Documentele și mărturiile adunate în anchetă arată că au existat ordine și incitări explicite de a deschide focul împotriva comuniștilor și evreilor, că o parte dintre responsabili erau antisemiți cu state vechi și că starea nevrotică provocată de retragerea din Basarabia a jucat un rol important în declanșarea represaliilor împotriva celor închiși în lagăr.

Foarte importante sunt rapoartele contemporane crimelor care înregistrează tot mai des semnele a ceea ce numesc atmosfera genocidară – coagularea unui corpus de idei care legitimează violența împotriva evreilor și crima în masă, raționalizându-le ca ultimă soluție a „problemei evreiești”, după ce măsurile de discriminare, boicotare, marginalizare, excludere nu au avut efectul dorit de naționaliști. Formule incitatoare utilizate tot mai des de participanți la violențe, de tipul „a venit vremea să terminăm cu evreii”, „ucideți evrei pentru că ne-au distrus țara”, „evreii sunt trădători și comuniști”, „este voie să se facă orice cu evreii” și multe altele, exprimă în limbaj curent această mentalitate genocidară.

În vara anului 1940, dramatică a fost separația simbolică bruscă dintre soldații creștini și cei evrei, care până atunci apărau țara umăr la umăr. Suspectați in corpore de simpatie pentru Uniunea Sovietică, soldații evrei au fost tratați dintr-o dată ca suspecți, dezarmați, agresați. În câteva situații, au fost aruncați din trenuri aflate în mers sau executați. Când soldații evrei încercau să scape de persecuții, erau acuzați de dezertare și trădare. La fel de dramatică a fost despărțirea rapidă și brutală dintre vecinii creștini și cei evrei. Au fost numeroase situațiile în care creștinii și-au însemnat casele cu icoane și cruci pentru a arăta militarilor aflați în retragere că nu sunt locuințe evreiești. Conviețuirea istorică dintre români și evrei – marcată de diferențe religioase, culturale și ocupaționale importante, de interacțiuni limitate și de ambivalență atitudinală – s-a transformat în fractură.

Incidentele din Herța

Toate acestea s-au văzut cel mai bine în timpul pogromului de la Dorohoi, un orășel din nordul Moldovei, cu o prezență evreiască importantă. Pogromul a fost precedat de un incident petrecut în Herța.

În timpul discuțiilor diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică de la sfârșitul lui iunie 1940, statutul ținutului Herța a  fost incert. Acesta era inclus în zona asupra căreie Moscova a emis pretenții prin nota ultimativă din 26 iunie, fiind delimitat pe harta pe care sovieticii au prezentat-o ministrului României la Moscova, Gh. Davidescu. Davidescu a refuzat să ia harta, afirmând că nu are cum să o transmită Bucureștiului, dar și-a notat punctele de delimitare. Se pare că Bucureștiului nu i-a fost clar din prima clipă că sovieticii revendică și Herța. Cert este că pe 28 iunie, la prânz, România a acceptat toate revendicările teritoriale sovietice. Unitățile române din Herța nu au fost informate cu claritate asupra punctelor noii frontiere. În plus, trupele sovietice au înaintat mai repede decât prevedea calendarul stabilit și exista temerea că vor mărșălui spre Dorohoi și restul Bucovinei. Acest lucru a contribuit la tensionarea suplimentară a atmosferei și la izbucnirea unor incidente în Herța. Blindate sovietice au pătruns în orășelul Herța pe 29 iunie, dis de dimineață. Între militarii sovietici și cei români, care nu păreau dispuși să cedeze orașul, a intervenit un incident. Nu este clar cine a pus primul mâna pe armă, dar cert este că militarii sovietici au deschis focul, făcând mai multe victime. Între acestea, s-a numărat căpitanul Ioan Boroș, comandantul Bateriei I din Regimentul 16 Artilerie, soldatul evreu Iancu Solomon, care s-a interpus între comandantul său și tanchiștii din Armata Roșie, și sublocotenentul Alexandru Dragomir, cel despre care militarii sovietici au spus că a tras primul. Alți soldați români au fost răniți grav. S-a stabilit ca militarii uciși să fie îngropați la Dorohoi.

Pogromul de la Dorohoi

Înmormântarea soldaților omorâți la Herța a fost un episod important al pogromului, dar nu primul, cel declanșator, cum s-a crezut multă vreme. Noile documente descoperite la CNSAS arată că primele violența antisemite au izbucnit în nordul orașului, în zona Trestiana, pe unde intrau în oraș trupe aflate în retragere din Basarabia (din Regimentul 3 Grăniceri, ale cărei unități fuseseră dispersate pe vechea graniță și acum se retrăgeau în dezordine, Regimentul 16 Artilerie, care venea din ținutul Herței, Regimentul 8 Vânători, care plecase de la Cernăuți, și Regimentul 29 Infanterie, cu baza în Dorohoi, care avea subunități în preajma orașului).

Între soldați, s-a răspândit zvonul că sovieticii intră în Dorohoi și că evreii trag în armată sau colaborează cu sovieticii. Astfel de zvonuri colportate de unii din spaimă, în atmosfera tensionată de război, și de mulți din cauza convingerilor antisemite au legitimat crima în timpul masacrului de la Galați, a pogromului de la Iași și a multor altor masacre comise pe teritoriile ocupate de trupele române în 1941.

Militarii care intrau în Dorohoi pe 1 iulie 1940 au început să jefuiască cârciumi și case evreiești, să tragă focuri la întâmplare și să vâneze evrei. Soldații evrei din unitățile aflate în retragere au fost separați și dezarmați, iar câțiva au fost executați.

În sudul orașului, se desfășurau ceremoniile religioase de înmormântare. Cimitirul evreiesc și cel creștin se aflau de o parte și de alta a străzii. Chiar în timpul coborârii sicrielor în groapă au început să se audă împușcături care au stârnit neliniște. Erau împușcăturile împotriva evreilor din zona Trestiana, pe care militarii creștini prezenți în zona cimitirelor le-au interpretat ca semn că rușii au intrat în Dorohoi și că evreii trag în armată. Imediat, cei șapte soldați evrei veniți să dea onorul soldatului Iancu Solomon, ucis la Herța, au fost dezarmați de camarazii creștini, înșirați lângă un șanț și împușcați. Printre ei, se afla sergentul TR Emil Bercovici, fiul librarului Louis Bercovici, foarte respectat în Dorohoi. Profesorul ieșean Constantin Romanescu a asistat la asasinarea lui Bercovici și a celorlalți și a lăsat mărturie de istorie orală pentru Muzeul Holocaustului din Washington.

Alte mărturii importante se găsesc în dosarul anchetei postbelice. Ulterior, un grup de soldați i-a strâns pe evreii care s-au ascuns în casa mortuară, vreo 40 la număr. Și aceștia au fost aliniați pe lângă șanț și executați. Secretarul Comunității, Strul Sulimovici, a luat-o la fugă și a scăpat. A văzut cum alți evrei care fugeau pe lângă el erau împușcați, loviți cu arma și jefuiți. Iosef Aizic Davidovici, care lucra la cimitirul evreiesc, a căzut împreună cu evreii împușcați la șant, dar a avut norocul să nu fie atins de gloanțe. Soldații au început să-i împungă cu baioneta pe cei căzuți, să se asigure că nu rămân în viață, dar Davidovici a avut încă o dată noroc, pentru că avea sânge la gură și soldații au crezut că a fost împușcat în cap. Davidovici a supraviețuit și a depus mărturie în ancheta postbelică privind pogromul (vezi declarația extinsă pe site-ul revistei „22”).

Nu se știe exact numărul morților din timpul pogromului de la Dorohoi. Un proces verbal oficial, din 3 iulie 1940, înregistra 50 de morți, adică 34 de bărbați, 11 femei și 5 copii. Cei mai mici dintre cei uciși aveau 2 ani. Când a numărat și comemorat victimele un an mai târziu, Comunitatea evreiască a lăsat un document care arată că victimele erau mai multe. Numele unora dintre ele nu îl vom ști, probabil, niciodată.

DECLARAȚIE

Subsemnatul Iosef Aizic Davidovici, de ani 48, originar (din) Dragomirești, jud(ețul). Maramureș, cu domiciliul actual în Dorohoi, str. I. Honceru 43, declar următoarele nesilit de nimeni:

În ziua de 1 Iulie 1940, am fost anunțat că soldatul Solomon Iacob (Iancu) din Moinești, jud(ețul) Bacău, care a căzut lângă Herța, la datorie pentru România, a fost adus la Dorohoi și va fi înmormântat în acea după amiază, la cimitirul Israelit din str. Tăutu. Eu fiind funcționar la serviciul înhumării, am mers cu Leibiș Bloder, de ani 60, și cu Calman Cojocaru, de ani 38, amândoi funcționari la același serviciu, pentru ca să înmormântăm am mers spre cimitir.

Mergând într-acolo, am văzut că de pe drumul Sucevei vin coloane cu soldați. Ei ne înjurau și ne bruscau sub motiv că suntem evrei. Am ajuns greu la cimitir, după ce ne-am ascuns în vreo câteva case în drum pentru ca să nu ni se facă vreun rău. Văzând însă că armata continuă să meargă ne-am pornit și am ajuns la cimitir, deoarece la 4,00 (după-masă) trebuia să fie înmormântarea soldatului. Acolo am găsit șapte soldați trimiși de la Bateriile (în care fusese) sold(atul) Iacob Solomon ca să-i dea onorul. Toți acești șapte erau evrei. Afară de ei, mai erau trei români și comandant era un plutonier român.

Ni s-a spus că mai trebuie să vină un ofițer care să asiste la înhumare. Puțin mai târziu, a venit sergentul T.R. (Emil) Bercovici  de la Reg(imentul) 29 Inf(anterie). Persoane civile au fost următorii: Rabinul David Scha(e)chter, hahamul Aron Faibiș, dr. (Isac) Axler, atunci Președintele Comunității Israelite, S(trul) Sulimovici, Secretarul General al Comunității, Aizic I. Aizic, Gotesman Bercu, Meir Moscovici, Idel Bercovici, Eli Rizel și soția lui (Mirel) care (era) în vârstă de 70 ani (se referă, probabil, la Eli Rizel, care avea, de fapt, 75 de ani), soția groparului Calman Cojocaru (de fapt, Calman Croitoru, care se găsea în cimitir împreună cu soția, Rifca), un bătrân de peste 60 ani care a fost luat să păzească mortul, Leia Zina Cohn, soția unui croitor Zaharia, un copil de 15 ani, (Iosif) Iosub Gherber, care locuia în azilul de bătrâni, și mulți alții a căror nume nu-l rețin, în total 24 de oameni.

După ce am pus mortul în groapă, s-au auzit salve de armă. Noi n-am  știut de unde se trag focurile armă și am intrat în sala casei mortuare. Soldații, la ordinul plutonierului, au încărcat armele și s-au îndreptat spre poarta cimitirului. În cimitir se afla o trăsură în care veniseră reprezentanții Comunității și rabinii. Ei au vrut să plece, dar noi le-am spus să mai steie deoarece se aud împuşcături. Le-am propus ca să steie acolo cu toții până are să se mai liniștească.

Ei n-au ascultat și au plecat. S-au urcat în trăsură rabinul David Schaechter, dr. Axler, Aron Faibiș, Eli Paucer, un gropar și birjarul.

După ce ei au plecat cu trăsura, noi am intrat în locuința păzitorului de acolo, Ion  Gongaru. Am stat acolo în casă până la ora 7,30 seara. Pe drum continua fără întrerupere să meargă armata. La un moment dat, am văzut că dinspre poartă de la drumul Sucevei intră un ofițer, gradul nu l-am văzut deoarece era cu haină de ploaie. Era de statură mică, fața negricioasă cu o mustață neagră scurtă.  Este un birjar care îi știe numele și îl voi aduce și pe el să declare.  El era însoțit de un grup de 8-10  soldați înarmați.  Au venit la ușa casei unde ne aflam și ne-a scos pe toți din casă.  Când am ajuns afară, am văzut ofițerul  cu revolverul în mână care ne-a strigat: „Aveți arme? Mâinile sus!”. A răspuns atunci S. Sulimovici, secretarul Comunității Israelite: „D-le ofițer! Nu trageți, nu suntem cu nimic vinovați, suntem la o înmormântare.” Soldații ne-au înjurat și ne-au scos în drumul Sucevei și au început să ne lovească cu armele în cap. Atunci am auzit cum un soldat a întrebat pe ofițer: „Să-i culcăm aicea?” Atunci el a răspuns: „Dați-i peste drum!” Atunci, cu lovituri de armă, am fost împinși peste șanț. Eu văzând că ne omoară cu loviturile de armă peste cap, l-am luat pe bătrânul Leibiș Blonder de mână și am trecut șanțul. Cum am ajuns în partea cealaltă s-a auzit o împușcătură și bătrânul lovit din spate a căzut jos. Văzând că bătrânul a căzut și că soldații au început să tragă în grămadă, m-am aruncat jos lângă Blonder. Am auzit un soldat spunând: „Uite jidovu dă din picioare!” Altul a răspuns „Bagă-i baioneta în partea stângă!” A controlat pe fiecare dacă mai trăiește și am fost controlat și eu. Unul a spus că mă fac mort, iar altul a spus că sunt împușcat prin gură deoarece gura îmi era rănită. Mi-au mai dat vreo două lovituri cu patul armei peste nas și una în piept, și au plecat, eu rămânând într-un lac de sânge.

Apoi mi-am pierdut cunoștința. Dimineață a doua zi la 4,00 (dimineața) au venit Procurorul, Comisarul (Constantin) Mercur, șeful Poliției, Pamfil Gh., un  om înalt cu trenci negru care mi se pare că era Mareșalul Ilasievici (de fapt, colonelul Ioan Ilasievici, comandantul Regimentului 29 Infanterie, nepot de-al generalului Constantin Ilasievici, Mareșalul Curții Regale), sigur nu sunt, un ofițer căruia nu i-am văzut gradul, Alecu Ioanovici care a identificat oamenii.

Atunci mi-am revenit și am ridicat capul puțin. Unul s-a speriat și a spus „Uite că mișcă unul!” Atunci m-a întrebat ce fac acolo, cum am stat și unde sunt împușcat. N-am putut vorbi și am arătat cu mâna la cap și la gură. Ei au discutat între ei și cel cu trenci a notat ceva în carnet și a dat un ordin să fiu dus la spital.

Am fost luat cu targa și dus la spital.  O femeie, soția unui măcelar, sora lui Alter Dascăl,  mi-a spus după două luni că Pamfil s-a lăudat într-un loc că comisia (de anchetă stabilită în 1940) ar fi vrut să mă suprime ca să nu povestesc nimănui ce s-a întâmplat, dar a intervenit el și m-a scăpat.

Pamfil mi-a spus și mie cu câteva luni după asta: „Măi jidane, eu te-am scăpat de la moarte”.

În timp ce eu zăceam acolo, am fost dezbrăcat și mi s-a luat un ceas din buzunar.

Drept care semnez prezenta declarație pe a mea răspundere.

ss. Davidovici Iosef Aizic, 20.09.1949

Comentarii

2 comentarii

  • Visit site
    Posted 4 ani in urma

    Sunt nascut la Dorohoi, si sotia la Galatl. Deosebiria intre noi este ca sotia nu stia nimic despre progromul din anul 1940 dela Galati, traind cu impresia ca antisemitismul era localizat numai in anumite orsele din nordul Romaniei.
    Pe mine, m-ar interesa cei care, dupa ce au participat activ la progromul dela Dorohoi si la evenimentele tragice legate de Transnistria, au disparut in anii comunismului. Impresia mea a fost ca o parte devenisera membrii de partid comunisti si securisti, fara sa fi uitat resentimentele antisemite pe care le-au avut in trecut. Si probabil le au si acum……

    by Leibis Butnariu on august 23, 2015 7:54 pm | Răspunde
  • Visit site
    Posted 3 ani in urma

    Ion Coja, om bolnav si senil, ficatii domniei sale sant in stare de putrefactie ca urmare al urii si veninului antisemit legionar ce-l poarta in vine de cei 85 de ani de cand tine umbra pamantului.
    Mai Ioane, Israelul nu a primit nu 60 de milioane nu 60 de miliarde nu 60 de mii si nu 60 de nasturi de la romani. CHIT CA TREBUIA SA CEREM ACEST LUCRU.
    Bestii legionare ca tine Ioane au masacrat in Transnistria 300.000 de evrei localnici ai zonei de front al atacului armatei romane impotriva Uniunii Sovietice. Dupa tine masacrarea a 300.000 de civili evrei este bal mascat si nu HOLOCAUST ROMANESC?
    Da mai Ioane, bestie ciumata fascista ce esti, afla ca Israelul nu a cerut si nu a primit un ban din Romania. Singura tara care a donat despagubiri Israelului si fara sa i se ceara a fost Germania. Nemtii au inteles singuri ce au de facut ca macar de forma sa spele rusinea de pe fata strabunilor ce au pacatuit amarnic masacrand 6 milioane de evrei.
    Asa ca bestie, lasa tu talentele tale ce ti le cunosc mult prea bine si inceteaza cu minciunile tale spurcate. Ioane, esti o bestie de mincinos, hoit de legionar care minte in mod penibil, si ca sa te faci crezut de prostime mai vi si cu asa zise dovezi si cifre scoase din burta ta putreda de cancer.
    Ia mai du-te tu in pi7da matii bestie cu minciunile tale porcesti.

    by tomi on decembrie 16, 2015 4:36 pm | Răspunde

Lasa un comentariu.

Nume: (camp obligatoriu)

E-Mail: (camp obligatoriu)

Website: (optional)

Mesaj: (camp obligatoriu)

Trimite comentariul